M-au fascinat dintotdeauna semenii noștri care par să fi scăpat din chingile grijilor curente ale convențiilor lumii acesteia, ei trăind într-o lume paralelă și fiind considerați „nebuni”. Fascinația nu provine din invidie, ci pur și simplu din imposibilitatea de a decela, cu adevărat, simulanții de nebunii veritabili.
Arta de a mima nebunia a fost, de-a lungul timpului, recursul ultim pentru a scăpa de pedepse penale (fie privative de libertate sau privative de viață), dar și de a „evada” dintr-un sistem totalitar de factură concentraționară. Când societatea din jur pare un spital de nebuni, atunci singurul loc normal rămâne . . . spitalul de nebuni.
Să luăm, bunăoară, cazul celor patru decenii și jumătate de socialism științific – oamenii serioși construiau cu sârg socialismul, nebunii se izolau și profitau de libertatea de a striga măscări regimului de după zidurile înalte ale spitalelor de psihiatrie.
Îmi amintesc cu drag de un celebru nebun al anilor 70-80 pe care îl vedeam zilnic defilând pe bulevardul Pardon al Câmpulungului vacanțelor mele la bunici în pas de gâscă sau cu genunchii la piept, afișând o libertate invidiată de noi ceilalți oameni „întregi la cap” care se conformau doar pentru a putea beneficia de jumătatea de pâine zilnică de la Alimentara, pe cartelă.
Reversul medaliei era că la un moment dat intervenea medicația tranchilizantă, pentru că și tovarășii doctori trebuiau sa ia o pauză de la ascultarea cu nesaț a nebunilor care strigau adevăruri incomode pentru sistem și le aplicau o binemeritată doză de droguri sau de electroșocuri. Asta pentru că, nu-i așa, libertatea are și ea un preț și acesta se măsura atunci în volți sau în ceasuri de inconștiență involuntară.
Găselnița cu nebunia simulată nu era nouă – și în Vițelul de Aur (de care am mai făcut amintire pe aici) tovii Ilf și Petrov descriau cu umor cum un funcționar din Cernomorsk se ascundea de tovii de la comisariatul poporului pentru finanțe la balamuc, pretinzându-se a fi simultan multiple personalități marcante, dar trecute.
Nu în ultimul rând, o categorie evergreen de snoave și anecdote rămân cele cu spitalele de boli psihice și interacțiunea adeseori hazlie dintre medici și pacienți, linia dintre aceștia fiind de multe ori blurată.
Madelena pentru text a fost citirea unei relatări despre celebrul experiment al dr. Rosenhan, care prin anii 70 ai veacului trecut a introdus pe furiș niște pacienți sănătoși în 12 celebre cuiburi de cuci din SUA. Poanta experimentului a fost că, deși medicii nu i-au identificat pe simulanți, aceștia au fost dați în vileag de alți pacienți, nebunii veritabili, care s-au prins repede că noii veniți au toate țiglele pe casă.
Astăzi diferența dintre nebuni și cei sănătoși a devenit insesizabilă, linia de demarcație mutându-se definitiv spre înglobarea categoriei celor sănătoși de către cei cu probleme psihice. Spui că ești Napoleon? Foarte bine, e opțiunea ta, nimeni nu te pune pe electroșocuri, cei din jur te iau în serios și-ți cumpără bicorn. Când nu mai există spitale de psihiatrie, lumea întreagă devine unul mare și incluziv ☹
Dar întrebarea rămâne: de la câte loviri repetate cu capul de pereți ești considerat nebun veritabil ?