Cartea din capul tău
Metamorfoza la loc comanda
Să recomanzi cuiva să mai citească o carte (și încă pe format hârtie, horribile dictu) în a doua decadă a sec XXI pare cel puțin o gafă și cel mult o înjurătură directă. Și asta pentru că epoca cuvântului scris și citit, de massă, a durat mai puțin de 4 secole (de la Gutenberg la TikTok). Nu pentru că oamenii ar fi dezalfabetizați - în sensul cel mai strict al cuvântului - ci pentru că și-au pierdut răbdarea.
Dopamina pe care ți-o luai în doze scurte seara înainte de culcare la lumina veiozei/opaițului (depinde de care parte a Cortinei de Fier te aflai) a fost înlocuită cu dopamina continuă a feed-urilor rețelelor de socializare. Nu mai ai un timp al tău de plictiseală, nu mai poți spune că aștepți cu nerăbdare seara sau un moment de respiro să iei o carte să continui povestea/descrierea/ eseul/dialogul. Le poți avea scoțând din buzunar cărămida cu mărul mușcat și ai acces instantaneu la un erzaț din toate acestea.
Dar este oare același lucru? Oare calitativ materia cenușie se îmbogățește la fel? Neuronii ”trăgeau” mai repede și cu mai mult spor când băgai hârtie în cuptorul creierului și nu biți? Până la urmă diferența este între cuvântul citit - pe hârtie - și imaginea pe care acesta o crează în minte și imaginea de-a gata venită pe orice cale.
Rezultatul unui asemenea proces nu este că am devenit mai deștepți, nu s-a dublat creierul și nici procentul în care îl folosim nu a ajuns la 80%. Din contră, în loc să învățăm să mestecăm noi înșine (i.e. să creăm în capul nostru imaginile, să ne facem propriul „film” al cărții, luăm de-a gata mâncarea mestecată. Ceea ce de cele mai multe ori e cam scârbos, că iei cu asta și bacteriile ( ca să nu zic balele) celui care a mestecat primul mâncarea pentru tine.
În cazul nostru, iei de-a gata presupozițiile, prejudecățile și narativele celui care îți servește mâncarea/imaginea de-a gata, fie că este televiziune sau feed. Tu doar înghiți/consumi ce ți se dă, nu mai treci prin filtrul propriilor opinii.
Ce e drept, nu toată lumea are timp/dispoziție sau mai ales dantura necesară pentru a-și mesteca propriile narative sau concepte. În epoca de aplicare a legii că ceea ce este mai ușor prevalează, să faci ceva ce presupune un efort propriu te plasează pe o poziție de paria - ori ești un ciudat neintegrat, ori ești unul care nu are resursele necesare (vai de sărăkia ta) ca sa te poți ajunge să fii și tu în rândul lumii care înghite pe nemestecate.
Dihotomia nu e nouă, și Sf Pavel făcea paralela dintre cei care au dinți de lapte (necopții) și cei care au dinții formați pentru carne (cei care ajung la miezul problemei duhovnicești). Abia când ajungi să-ți mesteci singur mâncarea (în sens de food for thought) poți spune că nu mai ești copil.
Dar asta nu înseamnă să te crezi buricul pământului, că le știi tu pe toate și că ești miezul la gogoașă în toate domeniile, far călăuzitor și geniu carpato-danubiano-pontic. Cu o măsură toți suntem datori, dar soluția este discernământul, încercarea, ispitirea, trial and error. Și nu în ultimul rând alegerea modelelor. Pe cine vrei să imiți, cui vrei să urmezi, ce cruce vrei să iei.